Wake me up. I'm livin' a nightmare.

" Singură, închisă în cameră, aştepta ... Aştepta ceva, nici ea nu ştia. Poate o rază de lumină ca să-i deschidă calea spre fericire, poate o îmbrăţişare, poate o vorbă bună. Dar nimeni. Nimănui nu îi păsa, era singură, înfundată într-un întuneric infinit, o micuţă stea ce-şi dorea cu ardoare să strălucească. Dar plângea. Era singurul lucru pe care-l putea face, singurul lucru care o putea calma. Privea adâncită în gânduri fulgii de nea ce cădeau uşor peste straturile de zăpadă deja depuse. Sufletul ei ... Nici ea nu ştie ce e acolo. Dar, era rece, asemeni iernii, poate chiar mai rece. Un suflet trist, îngheţat în timp, ce atârna de un singur fir de aţă. Şi-a sprijinit uşor mâinile de caloriferul fierbinte, simţing imediat o căldură copleşitoare, o căldură care-n sufletul său apusese demult. Spera atât de mult să fie totul bine, dar a învăţat că fericirea durează foarte puţin şi că trebuie să profiţi la maxim de ea atunci când ţi se iveşte în cale. Speranţele şi visele sale erau la pământ, dar totuşi, erau acolo. Era tristă, simţea cum lumea se prăbuşeşte peste ea şi că nimeni nu îi poate alina durerea amară ce-i cuprindea întreg sufletul. Privirea-i era aţintită pe fulgişorii de nea ce cădeau lin pe pământul îngheţat. A rezistat prea mult timp şi aşa a căzut pradă durerii şi tristeţii. O persoană nu plânge pentru că este slabă, plânge pentru că a fost puternică pentru prea mult timp... Cu mişcări uşoare îşi şterse lacrimile ce continuau să se prelingă pe obrajii săi. Ştia că trebuie să zâmbească, chiar dacă doare, trebuia să ţină capul sus şi cu lacrimi în ochi să-şi spună că totul în sfârşit va fi bine. Dacă nu e bine, înseamnă că nu e sfârşitul. Chiar dacă se simţea distrusă şi tristă, în colţul gurii sale înflori un micuţ  zâmbet. "